Unii au dreptate atunci când acuză presa locală… Pentru că am zis că nu mai comentez la adresa unor personaje din presa locală (sau, de pe lângă), neafectaţi de criza economică, dar afectaţi de crize destul de dese, nu am să folosesc nume. Dar am să fac referire la anumite fapte. Pentru că n-am reuşit să înţeleg nicidecum logica lor prin scurtcircuitarea unei anumite părţi a creierului, am s-o redau aici… Poate mă ajutaţi să-mi spuneţi dacă e ceva de înţeles…
Un coleg din presă, l-a salutat pe alt coleg. După ce a scris ceva la adresa sa. Mă refer la ăla care l-a salutat pe celălalt. Şi ăla salutatul, a scris pe blogul lui:
“Astăzi m-ai salutat. Nu era necesar. E dreptul tău. Eu am fost obligat să-ţi răspund. Conform principiului că “dacă te saluta chiar şi cel mai mare duşman al tău (nu te umfla în pene, că nu e cazul tău aici!) e primul semn că vrea să nu-ţi mai fie duşman şi ai obligaţia să răspunzi”.
Nu ştiu dacă, nu cumva, salutul tău a fost o testare. Poate ai dorit să verifici dacă răspund ca… Ai uitat că, pe mine mă cheamă: …!”.
Bun, dar acelaşi personaj care a zis că nu-i răspunde la salut celuilalt, fiind ofuscat cum naiba celălalt nu pricepe că e o reacţie “firească”, de vreme ce a scris ceva despre el, analizează situaţia… dintr-o altă perspectivă. De data asta, el e cel care a scris despre “Primarul şi Vicele”, iar dacă respectivii s-au uitat mai “ciudat” la el, a fost deosebit de indignat, făcând referire chiar la “examen de bun simţ” şi alte aiureli de genul ăsta…
“La o postare de pe blogul lui Ioan din Câmpia, în care critica ceva din oraşul lui, am adăugat un comentariu:
“Rău faci, copile! Vei păţi ca mine: Primarul şi Vicele, care înainte se strofocau să mă salute şi să-mi întindă mâna, acum nu-mi mai răspund la salut! (…) Hai, să clarificăm lucrurile: 1. Salutul ostentativ al Primarului nu mă încălzeşte. 2. Lipsa răspunsului la salutul meu … este examenul de bun-simţ al respectivului. 3. Supărarea Primarului după asemenea trageri de mânecă, echivalează cu o “diplomă de cetăţean de onoare”!”
Deci… aţi înţeles ceva?! Mie mi s-a părut că e ca în bancul ăla cu “de ce ai bască?” şi dacă n-are, “de ce n-are”?
Nu am dat nume de persoane, pentru că nu era cazul. Iar postarea asta nu şi-a propus să ia apărarea cuiva. Dar mi se pare total aiurea să ai stiluri de gândire diferite, pe care să le aplici cu nonşalanţă, fără nici o problemă, în situaţii similare. Chiar nu mai există o normă de conduită? Chiar nu mai există un firicel de bun simţ, un firicel al logicii elementare, un firicel al unor reguli aplicate şi respectate indiferent de situaţie?!
Of, Doamne…
Popularity: 8% [?]
Loading ...
July 4th, 2009 at 12:06
Exista cateva lucruri in aceasta lume care te pot modifica usor, fara sa iti dai seama.Se cheama “senzatia de putere” .De exemplu, daca ai bani prea multi, daca esti persoana publica (inclusiv ziarist), sau chiar daca esti sofer.Te comporti cu totul altfel decat esti in realitate! In cazul de mai sus, este si vorba de concurenta intre membrii societatilor de presa, ceea ce amplifica efectele unui banal salut! Parerea mea, monsher
July 4th, 2009 at 12:45
Ai perfectă dreptate… Dar ştii ce nu înţeleg eu? Cum pot fi unii atât de făţarnici, criticând anumite reacţii ale oamenilor politici, pe care şi ei le aplică, exact la fel?
Eu tocmai de aceea am pledat pentru regula că jurnaliştii nu trebuie să fie mai presus de cetăţean. Adică, nu-şi pot impune o anumită putere, dar să nu răspundă cu nimic, în contrapartidă cu putearea pe care o are un jurnalist. Dacă am vorbit de un anumit control asupra jurnaliştilor, chiar şi de genul unii asupra altora (pentru că nu avem ONG-uri la nivel local, specializate în a evidenţia derapajele organelor de media), am fost bălăcărit…
Puterea absolută, chiar şi în cazul unui jurnalist, te poate îmbătă…
E absurd ca un jurnalist să considere că nu merită să-l salute pe altul, pentru că a scris ceva despre el, dar să-l critice pe orice politician că reacţionează exact ca el, într-o altă situaţie! Schimbăm principiile în funcţie de propriile interese? Unde ajungem?
Pe de altă parte, concurenţa nu înseamnă duşmănie. Putem lupta, dar putem fi şi prieteni, dacă cele două părţi au minima educaţie a competiţiei. Când eram în liceu, jucam fotbal şi ne rupeam picioarele când eram în teren, cu cel mai bun prieten, dar când se fluiera finalul partidei, mergeam la o bere ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat…
N-avem cultul democraţiei. N-avem esenţa ei în sânge. Nu vezi că şi oameni de la care avem pretenţii, folosesc (încă!) argumente de genul “eşti ţigan” sau “eşti gras”, în detrimentul argumentelor care ar trebui să conteze într-o dezbatere?
Le spuneam cândva celor de la Centrul Raţiu pentru Democraţie că aveam alte aşteptări de la acest ONG. Nu sunt contra festivalurilor, a mâncărilor slow food sau a seminariilor pentru tinerii actori, dar… asta e doar o parte. Esenţa ar fi trebuit să fie… democraţia. Eu aş fi instituit un departament care să se ocupe cu monitorizarea activităţii administraţiei locale, respectând principiile transparenţei, ale cointeresării cetăţeanului şi ale democraţiei. Aş fi instituit premii pentru conduită democratică, pentru acţiuni care sprijină democraţia pentru… multe altele. Ce frumos ar fi fost să avem un “Premiul Ion Raţiu” pentru… ceva. O gală. Un raport de monitorizare al activităţii consilierilor. Eu aşa văd lucrurile…
Nu pot uita niciodată reacţia regretatului Ion Raţiu, la momentul mineriadelor. Ăia îi distruseseră casa şi el lua cuvântul în Parlament pledând pentru dreptul minerilor de a-şi exprima nemulţumirile pe care le au! Ion Raţiu avea democraţia în sânge. O respira. Se hrănea cu ea.
Şi-mi pare rău că nu avem nimic pe plan local care să facă referire la aceste trăiri ale sale…