Category Archives: Scrieri

Despre iubire. Bărbatul şi femeia…

Mi-a plăcut o definiţie dată de Victor Hugo. Definiţie e impropriu spus… Mai mult e o poezie sublimă. Şi-mi place şi ceea ce a scris Osho despre cuplu. Sunt adevăruri atât de profunde… Sau Don Miguel Ruiz. Sau Khalil Gibran, cu o poezie ce poate fi o adevărată definiţie a iubirii. Poate cea mai complexă…

În Mine…

În Mine am o Lume. E Lumea de rezervă. Atunci când vreau, mă refugiez în ea şi sunt oricând bine primit. E ca într-un concediu… Pentru că în Mine prind forţe noi, prind puteri, capăt încredere şi optimism. Acolo e adevărata Lume, de fapt.

Iubirea…

Încă de când ne naştem, tânjim după iubire… După acel sentiment extraordinar, care-ţi dă aripi să zbori oriunde… Apoi, ne lovim de vicisitudinile vieţii de zi cu zi. Şi mulţi abandonează căutarea Iubirii. Renunţă, învinşi de gândul că nu se  mai poate. Învinşi după iluziile iubirilor neîmplinite. Învinşi de trecerea timpului nemilos.

Însă, vă dau un sfat dragii mei: nu renunţaţi niciodată să căutaţi! Pentru că Iubirea, Adevărata Iubire, va apare într-o bună zi, atunci când, poate, nici măcar nu vă mai aşteptaţi. Şi merită să riscaţi orice pentru asta. Pentru că doar Iubirea te poate împlini. Altfel, eşti un infirm…

E atât de plăcut să iubeşti… Şi e extraordinar ca iubirea să-ţi fie împărtăşită… Când acest lucru se întâmplă, totul e posibil.

Am dreptul să sper. Am dreptul să-i râd Timpului în faţă şi să-i spun că am să sper până în ultima clipă că va veni Ea… Iubirea vieţii mele. Şi-am să cânt de bucurie. Şi-am să dansez sălbatic, în ritmul ameţitor al tobei transfigurate din bătăile inimii mele. Am să cânt şi-am să dansez de unul singur, până când Ea se va materializa în braţele mele. Pentru că, atunci când îţi doreşti cu ardoare ceva, tot Universul se va lupta pentru aţi oferi fructul dorinţei tale de nestăvilit. Şi dacă acum e doar un vis, va veni şi ziua când va fi realitate.

Iar acea zi e aproape… O simt. Şi plâng de bucurie… Dansând… Cântând… Mulţumind Divinităţii… Mulţumind Timpului, că s-andurat să-mi ofere Clipa…

Om sau lumea întreagă, o singură dată?!

Poate ca pentru lume eşti doar un om, dar poate pentru cineva tu însemni lumea întreagă. Să nu alergi înaintea întâmplărilor, pentru că lucrurile cele mai bune se întâmplă atunci când nici nu te aştepţi.

Sunt lucruri pe care le faci o singură dată în viaţă, sunt oameni pe care nu-i mai vezi niciodată, sunt momente cu care nu te mai întâlneşti şi emoţii pe care le simţi o singură dată în viaţă; a doua oară fie te fereşti de ele, fie alergi după ele însă nu le vei mai găsi!!

Inima ta cum este?

Am primit pe mail o poveste frumoasă. O redau mai jos. Are un tâlc deosebit. Pentru cine îl poate înţelege…

Intr-o zi, un tanar s-a oprit in centrul unui mare oras si a inceput sa le spuna trecatorilor ca are cea mai frumoasa inima din imprejurimi. Nu dupa multa vreme, in jurul lui s-a strans o mare multime de oameni si toti ii admirau inima care era intr-adevar perfecta. Nu vedeai pe inima lui nici un semn, nici o fisura. Da, toti au cazut de acord ca era cea mai frumoasa inima pe care au vazut-o vreodata. Tanarul era foarte mandru de inima lui si nu contenea sa se laude singur cu ea.

Deodata, de multime s-a apropiat un batranel. Cu glas linistit, el a rostit ca pentru sine:
– Si totusi, perfectiunea inimii lui nu se compara cu frumusetea inimii mele…

Oamenii din multimea stransa in jurul tanarului au inceput sa-si intoarca privirile spre inima batranului. Pana si tanarul a fost curios sa vada inima ce indraznea sa se compare cu inima lui. Era o inima puternica, ale carei batai ritmate se auzeau pana departe. Dar era plina de cicatrice,locuri unde bucati din ea fusesera inlocuite cu altele care nu se potriveau chiar intru totul, liniile de unire dintre bucatile straine si inima batranului fiind sinuoase, chiar colturoase pe alocuri. Ba mai mult, din loc in loc lipseau bucati intregi din inima concurenta, si acolo se vedeau rani larg deschise, inca sangerande.

– Cum poate spune ca are o inima mai frumoasa?, isi sopteau uimiti oamenii.

Tanarul, dupa ce examinase atent inima batranului, si-a ridicat privirea si i-a spus razand:
– Cred ca glumesti, mosnege. Priveste la inima mea – este perfecta! Pe cand a ta este toata o rana, numai lacrimi si durere!

– Da, a spus bland batranelul. Inima ta arata perfect, dar nu mi-as schimba niciodata inima cu inima ta. Vezi tu,fiecare cicatrice de pe inima mea reprezinta o persoana careia i-am daruit dragostea mea – rup o bucata din inima mea si i-o dau omului de langa mine, care adesea imi da in schimb o bucata din inima lui, ce se potriveste in locul ramas gol in inima mea. Dar pentru ca bucatile nu sunt masurate la milimetru, raman margini colturoase, pe care eu le pretuiesc nespus de mult deoarece imi amintesc de dragostea pe care am impartasit-o cu cel de langa mine. Uneori am daruit bucati din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic in schimb, nici macar o bucatica din inima lor. Acestea sunt ranile deschise din inima mea, gaurile negre… a-i iubi pe cei din jurul tau implica intotdeauna un oarecare risc. Si desi aceste rani sangereaza inca si ma dor, ele imi amintesc de dragostea pe care o am pana si pentru acesti oameni; si, cine stie, s-ar putea ca intr-o zi sa se intoarca la mine si sa-mi umple locurile goale cu bucati din inimile lor. Intelegi acum, dragul meu, care este adevarata frumusete a inimii? a incheiat cu glas domol si zambet cald batranul.

Tanarul a ramas tacut deoparte, cu obrazul scaldat in lacrimi. S-a apropiat apoi timid de batranel, a rupt o bucata din inima lui perfecta si i-a intins-o cu maini tremurande. Batranul i-a primit bucata pe care a pus-o in inima lui. A rupt apoi o bucata din inima brazdata de cicatrice si a pus inima tanarului. Se potrivea, dar nu perfect, pentru ca marginile erau cam colturoase.

Tanarul si-a privit inima, care nu mai era perfecta, dar care acum era mai frumoasa ca niciodata, fiindca in inima candva perfecta pulsa de-acum dragoste din inima batranelului.. Cei doi s-au imbratisat, si-au zambit si au pornit impreuna la drum.

Cat de trist trebuie sa fie sa mergi pe calea vietii cu o inima intreaga in piept! O inima perfecta, dar lipsita de frumusete…

Inima ta cum este? O poti imparti cu altii?

Întâlnire cu Dumnezeu

L-am căutat, chiar şi atunci când nu ştiam. Şi L-am găsit, atunci când nu mai credeam.

Întâlnirea cu Dumnezeu este o contopire cu întreg Universul, dincolo de barierele condiţiei umane. Întâlnirea cu Dumnezeu este o experienţă indescriptibilă. Este Totul. Este bucuria reîntoarcerii acasă, după o lungă călătorie pe nicăieri. Este hohotul de râs al reîntâlnirii şi lacrimile sufletului copleşit, într-o dulce contopire existenţială.

Oamenii se mint, dându-şi puterea de a decide, prin propia credinţă, dacă Dumnezeu există sau nu există. Se mint naiv, pentru că Dumnezeu este dincolo de ceea ce crede omul. E mai presus de toate.

Întâlnirea, Marea Întâlnire, este copleşitoare. Lacrimile îţi şiroiesc instantaneu. Nu de durere, nu de tristeţe, ci de bucuria lăuntrică a experienţei unice, a experienţei care-ţi transformă destinul de om. De copleşitoarea trăire a lui “ACUM ŞI AICI”, plenar, dincolo de limitele existenţei umane. Iar când Dumnezeu îţi şterge lacrimile, nimeni şi nimic nu-ţi mai poate influenţa Drumul.

Existenţa lui Dumnezeu nu se discută, ci se afirmă!

Dintr-o dată, Trecutul şi Viitorul s-au contopit în clipa unică a lui Acum. Tot Universul s-a contopit într-un atom. Şi prezenţa Sa m-a izbit drept în pieptul ce-mi tresălta incontrolabil. Lacrimi de bucurie îmi şiroiau pe obraz. Simţurile îmi înebuniseră. Şi, dintr-o dată, Marea Linişte m-a compleşit. Nu mai conta nimic, pentru că în afară de acea clipă nu mai era nimic. Atunci am înţeles ce înseamnă graţia divină. “Micul” dar al existenţei Sale. Cine îl primeşte, e cel mai fericit om.

Şi ce dacă sunt toţi împotriva mea? Mi-e suficient să-l am aliat pe Dumnezeu, şi-atunci voi fi întotdeauna învingător.

A doua şansă…

În viaţă facem multe greşeli. Pentru că suntem oameni. De fapt, poate că de-asta am venit aici, să învăţăm… Din păcate, de prea puţine ori ţi se oferă A DOUA ŞANSĂ. De obicei, eşti etichetat şi pus într-o vitrină, ca un Bibelou care nu mai are nici un preţ…

Fericiţi sunt aceia care primesc a doua şansă în aceeaşi viaţă! Ei ar trebui să mulţumească Cerului, pentru că fac parte dintre cei puţini aleşi cărora li se întinde o mână…

A doua şansă… Câţi, oare, o primesc?

Într-o clipă în care privirea EI întâlneşte Bibeloul şi văzându-l plin de praf, îl şterge în loc să-l arunce la gunoi, redându-i strălucirea de odinioară… Iar Bibeloul, într-o clipă de beţie a simţurilor, se-aruncă în neant… şi se sparge de caldarâm, în încercarea de a-i arăta persoanei care i-a dat o şansă, a doua şansă, că înlăuntrul său există o perlă inestimabilă… Dar câtă fericire există în fiecare ciob! Mai contează că sunt câteva sau că sunt zeci sau mii?!

Cioburile se lipesc. Şi chiar dacă mai există unele semne pe obrazul Bibeloului, poate că e normal… În fond, e A DOUA ŞANSĂ, nu? Însă, perla… Perla n-ar fi fost descoperită niciodată dacă Bibeloul n-ar fi primit o “a doua şansă”.

Care-i “tâlcul” poveştii? A doua şansă nu era numai pentru Bibelou… Poate era doar un motiv pentru ca EA să primească încercarea vieţii din partea Providenţei. “Încurcate sunt căile…”, parcă aşa se spune, nu?

Rătăciţi în propria existenţă

Închipuiţi-vă că nu mai există Mâine. Că Azi e ultima zi. Opreşte-te, aşadar, o clipă locului şi gândeşte-te: dacă ar fi să tragi acum ultima linie, înaintea calculului final, suma rezultată te va mulţumi?

Ne naştem cu candoarea în noi. Ne bucurăm când vedem, pentru prima dată, zborul haotic al unui fluture. Şi nje tresaltă inima de bucurie când vedem căderea unei frunze, într-un dans al naturii, care nu-l asociem în nici un caz cu rigiditatea fizico-matematică a legii lui Newton.

Apoi, treptat-treptat, ne pierdem din candoare. Începem să alergăm bezmetici după tot felul de obiective, preocupaţi de a mai bifa o reuşită pentru ca apoi s-o luăm de la capăt. Alergăm… Alergăm… Alergăm… Şi nici nu ne dăm seama că ne-am rătăcit în propria existenţă.

Hmm, aţi reuşit să vă opriţi o clipă locului? Evident, nu numai trupul, ci şi mintea. Şi v-aţi întrebat dacă Mâine n-ar mai fi, ce aşi face Azi?!

Poate că am reuşi să fim pentru o zi, pentru ultima zi, noi înşine! Dincolo de constrângeri, dincolo de complexe, dincolo de etichetele lumii rigide, dincolo de ego-ul care ne-mpiedică să judecăm cu inima în detrimentul minţii. Dincolo de toate, de noi înşine… Cu candoarea ascunsă-ntr-un colţ de suflet…

Şi-apoi, cum ar fi ca fiecare zi să fie Ultima şi s-o trăim ca atare? Nu ar fi minunat?!