Competiția este organiazată în fiecare an de către Biblioteca Municipală „Teodor Murăşanu” Turda pentru a marca -Ziua Mondială a Cărţii pentru Copii şi Tineret din 2 aprilie.
În acest an au fost 9 lucrări participante, copii provenind de la şcolile Teodor Murăşanu, Ioan Opriş, Simion Balint-Copăceni, Avram Iancu .
Concursul s-a adresat elevilor din ciclul gimnazial, iar cea mai frumoasă lucrare va fi postată pe pagina web a instituţiei.
LISTA PREMIANŢILOR:
PREMIUL I
ANTONIA ROŞU, CLS. A VII-A, ŞCOALA GIMNAZIALĂ „
PREMIUL II
MARA AVRĂMESCU, CLS. A VIII-A, Ş
PREMIUL III
IRINA MARIA COSMA, CLS. A VII-A ŞCOALA GIMNAZIALĂ “IOAN OPRIŞ”
MENŢIUNE
ANAMARIA RAITA, CLS. A VII –A ŞCOALA GIMNAZIALĂ „AVRAM IANCU.
Lucrarea premiată cu locul I la concursul de proză scurtă "Lumea cărţilor"
Antonia Roşu 13 ani
Şcoala Gimnazială “Teodor Murăşanu”, Turda
prof. coord. Camelia Vesa
Dincolo de copertă
Mi-am deschis ochii şi întregul meu corp a fost străbătut de un junghi necruţător de durere. Am respins imediat jalnica idee de a mă chirci pur şi simplu la pământ şi de a aştepta ca cineva să-mi vină în ajutor, aşa că m-am ridicat în capul oaselor şi am privit buimăcită în jur, în speranţa că voi depista sursa care-mi provoacă suferinţă. Privirea mea s-a oprit asupra unei bălţi care continua să se extindă împrejurul meu. Nu mi-a luat mult până să realizez ce era acel lichid roşu şi de unde provenea de fapt. Sânge, mi-am spus. şi, cumva, era al meu cu toate că nu era nicio rană exterioară care să justifice faptul că eu eram izvorul de origine al acestui elixir.
Am făcut tot posibilul a-mi păstra calmul şi am izbutit să-mi alung frica într-un colţişor întunecat din spatele subconştientului. Am continuat apoi să scanez încăperea în care mă aflam, însă am fost surprinsă să constat că locul nu era nici pe departe o simplă cameră. Mi-am pironit ochii pe aşa-zisul tavan care era de fapt bolta cerească într-o noapte cât se poate de senină, brăzdat de stelele eterne, a căror scânteiere umilă era nimic în comparaţie cu strălucirea glorioasă şi fastuoasă a adevăratei regine a nopţii. Luna plină eclipsa cu lejeritate restul corpurilor siderale cu care era înzestrat cerul, care probabil îşi petreceau eternitatea alinându-se reciproc şi consolându-se cu gândul că vor fi veşnicele slujitoare ale acestei somptuoase crăiese. În fond, sentimentul unor globuri care împodobesc un pom de Crăciun şi trec neobservate este aidoma stelelor în ceea ce priveşte licărul intimidant al unei stele ce se găseşte pe tron, în vârful ”ierarhiei” şi fură atenţia oricui.
Mi-am continuat mica analiză a mediului înconjurător, cercetând şi remarcând că în jurul meu se aflau rafturi înalte, pline de cărţi, care se ridicau falnice ameninţând a zgâria bolta divină de deasupra mea. Mi-am luat avânt şi m-am ridicat în picioare cu o mână încolăcită în jurul taliei mele şi am început să înaintez, sperând să găsesc pe cineva care mi-ar putea da o mână de ajutor. Însă nu se sfârşea. Rafturile de cărţi care erau aliniate precum nişte soldaţi disciplinaţi, gata de război nu dădeau niciun semn că ar fi pe punctul de a se termina. Era un labirint. Un labirint compus din rafturi pline de cărţi care nu vroiau să se mişte.
-Vino mai aproape…
Am tresărit când am auzit o şoaptă blândă şi mi-am ciulit urechile pentru a capta orice alt sunet însemnat, credinţa, care s-a stins de mult timp în urma mai multor ore de mers fără niciun rezultat, înălţându-se din nou.
-Ajutor! Este cineva? am strigat înapoi din toţi rărunchii, nădăjduind că voi primi un răspuns înapoi.
Însă nu a venit nimic. Am continuat să mă mişc, şchiopătând şi trăgând de mine până la epuizare, zărind apoi dârele de sânge pe care le lăsam în urmă. Anxietatea punea stăpânire pe mine de vreme ce stropi de sudoare au început să se prelingă pe faţa mea, un nod făcându-şi loc în gâtul meu, iar stomacul meu începea să se contracte. Atunci, au început milioane de şoapte. Milioane de şoapte care rezonau în jurul meu, făcându-mă să mă prăbuşesc la podea cu mâinile pe urechi, ţipând să se oprească. Milioane de sunete de nedesluşit zbierau în surdină, perturbând liniştea monumentală şi făcându-mă să-mi pierd minţile. Apoi, totul încetă. Liniştea se aşternu din nou, iar o lumină se opri asupra mea. Mi-am potolit respiraţia frenetică şi am deschis ochii în sfârşit, pentru a fi întâmpinată de o voce caldă şi blajină, emanată de o siluetă zveltă şi impunătoare care apăru de nicăieri dintr-odată în faţa mea.
– Ridică-te, Ebony, a şoptit ceea ce părea a fi un el, adresându-mi un zâmbet ireal de sincer, aşa cum nu vezi nicăieri în lumea asta. Era un băiat şi era imposibil să nu-i remarci părul auriu, uşor mai lung şi lins ce era despicat în două fronturi de o cărare puţin într-o parte. Era niţel ciufulit, acest lucru făcându-l şi mai irezistibil. Tenul părea exasperant de palid în contrast cu ochii arămii a căror irişi autumnali păreau a fi un nebănuit portal spre frunzele care îmbrăcau Hyde Park-ul în noiembrie, nuanţe ruginii unduindu-se pretutindeni în cântul răstit şi îndârjit al vântului.
Ochii luminoşi în opoziţie cu obrajii uscăcioşi îl făceau să pară şi mai tras la faţă de vreme ce colţurile gurii i se arcuiau într-un zâmbet absolut răpitor. Era înalt şi suplu, aidoma unei sculpturi de-a lui Michelangelo, iar tenul său era alb ca neaua, făcându-l, într-un fel, să arate ca un înger. Această idee fu însă imediat suprimată de costumul care îi acoperea trupul splendid cioplit, dar oarecum fragil, asemănător unui papirus antic care era tot timpul pe punctul de a se frânge, încât îţi era frică să-l atingi. Corpul lui era mascat de-un costum de luptător, de un negru intens, un costum demn de un rebel. Era compus dintr-un tricou de un negru dezolant care îi scotea în evidenţă braţele fortificate, acesta fiind menit să-i apere trupul de orice primejdie. La cingătoare avea două buzunare mari cu arme care păreau a fi pumnale, ale căror vârfuri se legănau odată cu mişcările sale graţioase şi, totodată, agere şi precise. Picioarele îi erau învelite în nişte pantaloni sumbri şi se terminau cu nişte bocanci mult prea imenşi şi indiscreţi pentru cineva care părea o persoană atât de elegantă. Părea a fi un costum de vânător. Un vânător de umbre. Ochii lui ca de aur continuau să mă cerceteze de deasupra nasului în timp ce eu încercam să mă ridic precaut făcând un pas în spate, dar simţind cum ceva mă blochează. Am urmărit năucită cum colţurile buzelor lui trandafirii se arcuiau uşor în sus, pe măsură ce ideea că nu puteam da înapoi se contura în mintea mea.
– Ebony, nu fi prostuţă! E imposibil să mai dai înapoi. Nu acum când…
– De unde îmi ştii numele? i-am tăiat-o imediat, probabil puţin prea asupru.
– Tu chiar nu ştii unde te afli, nu-i aşa? s-a interesat el uşor ironic de parcă era ceva bizar, încă surâzând.
– Cum se presupune că ar trebui să ştiu unde mă aflu? Nu-mi pot aminti nimic, sângerez şi habar n-am de unde vine tot acest sânge! Durerea nu încetează să mă săgeteze în fiecare secundă şi acum nu mai pot merge nici în spate! Ce e asta, până la urmă? Un labirint fără sfârşit? Orice-ar fi la capătul lui, trebuie să-l găsesc. Aşa că ajută-mă sau dă-te la o parte!
Chiar şi eu am fost suprinsă de modul în care am reacţionat deoarece nu obişnuiam niciodată să vociferez la oameni din senin. Ăsta era totuşi un caz care mă copleşea, iar ochii începeau să mă usture graţie disperării şi temerilor care puneau stăpânire pe mine, lacrimile arzătoare ameninţând a-mi inunda chipul din clipă în clipă. Fermecătorul tânăr, asemănător unui soldat insurgent şi totuşi erudit, avu un scurt moment de perplexitate, după care începu a scutura lesnicios din cap, semn că îşi reveni într-un mod fulgerător în fire, dar eu puteam să jur că l-am văzut făcând o grimasă când am vorbit despre durerea pe care o am. Siguranţa lui şi faptul că nu îl puteam face să-mi spună ce vreau erau însă de-a dreptul sfredelitoare în acea clipă, în aşa fel încât simţeam cum genunchii îmi sunt pe cale să-mi cedeze, iar eu eram pe punctul de a capitula.
– Ebony, spune-mi care este cartea ta favorită…? a răsunat vocea lui ca un tril, lăsându-mă uimită.
– Eu îţi vorbesc despre necazurile mele, iar tu îmi ceri să-ţi recomand o carte?! am zbierat, simţind cum sângele începe să fiarbă înăuntrul meu. Ce e în neregulă cu tine? Vreau nişte răspunsuri şi vreau să mă duci odată la capătul tunelului sau ce-o fi ăsta!
– Oh, crede-mă, nu cred că ai vrea să ajungi la finalul acestei călătorii, draga mea. Nu crezi că este un motiv pentru care nu poţi merge înapoi? a întrebat el retoric, ca şi cum răspunsul ar fi cât se poate de evident.
– Chiar te rog să nu eziţi din a-i destăinui şi unei neroade, aşa ca mine, acest secret care se pare că e atât de evident.
– Ebony, labirintul ăsta este viaţa ta! Nu vezi? Totul merge înainte şi nu ai cum să mai dai înapoi! Te afli în sufletul tău şi nici măcar nu ştii asta. Atunci când vrei să scapi de toate necazurile şi eşti rănită, aşa cum eşti acum, trebuie doar să iei cartea potrivită de pe raft şi să o deschizi! Asta este singura ta scăpare şi, crede-mă, nu vrei să ajungi la finalul acestui labirint pentru că acolo este şi sfârşitul vieţii tale. Acesta este portalul tău, trapa ta spre lumea mai bună la care visezi. Lumea cărţilor este terapia ta! mi-a explicat el, terminând într-o notă puţin cam melodramatică, cu mâinile azvârlite în aer.
– Dar… cum voi ştii care este cartea potrivită care-mi va curma suferinţa şi cum voi ştii unde o pot găsi? m-am mirat rămânând cu buzele întredeschise în aşteptarea unui răspuns. L-am scrutat pentru o vreme cum se frământă şi deschide apoi îşi închide gura, răspunsul său nemaivenind.
– Oh, pe izmenele lui Merlin, Ebony! De-ajuns cu teoria! Dă-mi mâna şi-ţi voi arăta!
Când m-a văzut că ezit, cântărind situaţia, m-a apucat de mână bombănind şi l-am auzit spunând ceva de genul ”Oh, haide odată!”. Cred că a pomenit şi ceva despre cât de complicate sunt fetele reale, însă nu am avut curajul să îl mai contrazic şi, în pofida durerii măgulitoare care nu absenta, am chicotit. M-a tras după el într-o goană nebună printre rafturi, după care s-a oprit brusc, făcându-mă să mă ciocnesc de el, clatinându-mă mai apoi pe picioare şi sprijinindu-mă de el pentru suport.
– Ce s-a întâmplat? m-am găsit întrebând, frecându-mi fruntea în speranţa că voi alunga migrena care punea stăpânire repede şi sigur asupra capului meu care deja suferise destul cât pentru o zi.
– Închide ochii, mi-a spus întorcându-mă cu faţa la raft cât se poate de delicat.
– Dar pe raft se află o carte scrisă de Charles Dickens şi, crede-mă, chiar nu vreau să citesc siropoasa Poveste despre două oraşe…
– Taci şi închide-i! m-a repezit el.
– Bine, fie! Nu trebuie să fii atât de ursuz, să ştii.
– Acum, spune-mi la ce te gândeşti, a şoptit el.
– Vrăji, magie, poţiuni, mături, baghete, am început eu a enumera tot ce îmi trecea prin cap. Când tânărul mi-a dat de veste că puteam deschide ochii, am văzut un exemplar vechi, gros şi prăfuit intitulat Ordinul Phoenix.
– Harry Potter? Serios? am zâmbit eu triumfător, amintiri legate de copilărie strecurându-se în mintea mea.
– Asta ai cerut, Ebony. Acum este vremea să uiţi de toată durerea şi e vremea să trăieşti o viaţă plină de magie. Mă rog, măcar pentru câteva ore…
– Pot să fiu cine vreau eu? am întrebat fericită, ca un copil mic în dimineaţa de Crăciun când e gata să-şi primească cadourile.
– Ăsta este unul dintre avantajele cărţilor! mi-a răspuns el cu un zâmbet duios şi mângâietor. Acum trebuie doar să o deschizi.
Când am auzit acestea, am început să deschid cu grijă cartea, simţind deodată cum mă absoarbe, în timp ce dâre de lumină ţâşneau afară din ea, iar ceea ce păreau a fi nişte liane sclipitoare se înfăşurau în jurul braţelor mele. Atunci, mi-a străbătut un gând mintea.
– Stai! Când te voi mai vedea? Tu de ce eşti aici? am strigat, sperând că voi avea suficient timp pentru a-i auzi răspunsul.
– Ebony, eu sunt aici doar pentru că tu ai vrut asta. Doar că ăsta este încă un lucru pe care nici nu l-ai ştiut, a zâmbit el ştrengar, nota de sarcasm din glasul lui fiind evidentă.
– Atunci în ce carte te voi găsi?
– Gândeşte doar la nişte instrumente mortale, nefilimi şi un tip al naibii de arătos, cu un păr de invidiat, care cucereşte toate fetele şi ucide toţi demonii ce-i ies în cale. Sigur o să mă găseşti! a nechezat, zâmbind superior.
– Pot măcar să îţi ştiu numele? am zâmbit inocent.
– Jace, Jace Wayland. Pericol e al doilea prenume, a surâs sigur pe sine. Apropo, nu uita dacă alegi cartea aceea să aplici pentru a fi iubita mea. Poate că ai vreo şansă…
Şi cu asta am dispărut. M-am trezit la Hogwarts, împreună cu Harry şi Ron, încercând să-l oprim pe Cap-De-Mort, pentru încă odată, făcând vrăji, poţiuni şi urându-l pe Plesneală.
– Trezeşte-te!
Am fost atât de zăpăcită şi de luată prin surpindere încât m-am trezit dintr-o dată pe covorul pufos de lângă patul meu, în care stătea mama cu un zâmbet ironic pe buze şi cu o sprânceană arcuită. Mi-a luat ceva timp până să fac conexiunea şi să realizez că eram din nou acasă, fără dâre de sânge în jurul meu şi, spre nemulţumirea mea, fără nici un blond fermecător pe o rază de un kilometru.
– Bună dimineaţa, rază de soare! mi s-a adresat mama sarcastică. Observ că nu renunţi nicicum la cititul pe întuneric de la miezul nopţii, domnişoară, a scuturat ea din cap. Ce mă fac eu cu tine?
Dar eu nu o mai băgam în seamă. Trebuia să continui să străbat labirintul care era viaţa mea şi să nu mă mai las doborâtă, iar, atunci când simt nevoia, să pătrund din nou în lumea cărţilor. Ea era universul la care visam. Era prietena mea care îmi lua şi îmi distrugea toată durerea, portiţa mea de evadare, întrerupătorul care, odată stins, curma toată suferinţa, puntea care mă ducea spre blondul cu accent irezistibil. Era terapia mea. Şi nimeni nu putea schimba asta. Nici măcar ceea ce se află la capătul acestui labirint.
-Sfârşit-
a�c ,v�ߪ s� rial, sans-serif; font-size: 14px; font-style: normal; font-variant: normal; font-weight: normal; letter-spacing: normal; line-height: 19.31999969482422px; orphans: auto; text-align: left; text-indent: 0px; text-transform: none; white-space: normal; widows: auto; word-spacing: 0px; -webkit-text-stroke-width: 0px; background-color: rgb(255, 255, 255);">- Ebony, labirintul ăsta este viaţa ta! Nu vezi? Totul merge înainte şi nu ai cum să mai dai înapoi! Te afli în sufletul tău şi nici măcar nu ştii asta. Atunci când vrei să scapi de toate necazurile şi eşti rănită, aşa cum eşti acum, trebuie doar să iei cartea potrivită de pe raft şi să o deschizi! Asta este singura ta scăpare şi, crede-mă, nu vrei să ajungi la finalul acestui labirint pentru că acolo este şi sfârşitul vieţii tale. Acesta este portalul tău, trapa ta spre lumea mai bună la care visezi. Lumea cărţilor este terapia ta! mi-a explicat el, terminând într-o notă puţin cam melodramatică, cu mâinile azvârlite în aer.
– Dar… cum voi ştii care este cartea potrivită care-mi va curma suferinţa şi cum voi ştii unde o pot găsi? m-am mirat rămânând cu buzele întredeschise în aşteptarea unui răspuns. L-am scrutat pentru o vreme cum se frământă şi deschide apoi îşi închide gura, răspunsul său nemaivenind.
– Oh, pe izmenele lui Merlin, Ebony! De-ajuns cu teoria! Dă-mi mâna şi-ţi voi arăta!
Când m-a văzut că ezit, cântărind situaţia, m-a apucat de mână bombănind şi l-am auzit spunând ceva de genul ”Oh, haide odată!”. Cred că a pomenit şi ceva despre cât de complicate sunt fetele reale, însă nu am avut curajul să îl mai contrazic şi, în pofida durerii măgulitoare care nu absenta, am chicotit. M-a tras după el într-o goană nebună printre rafturi, după care s-a oprit brusc, făcându-mă să mă ciocnesc de el, clatinându-mă mai apoi pe picioare şi sprijinindu-mă de el pentru suport.
– Ce s-a întâmplat? m-am găsit întrebând, frecându-mi fruntea în speranţa că voi alunga migrena care punea stăpânire repede şi sigur asupra capului meu care deja suferise destul cât pentru o zi.
– Închide ochii, mi-a spus întorcându-mă cu faţa la raft cât se poate de delicat.
– Dar pe raft se află o carte scrisă de Charles Dickens şi, crede-mă, chiar nu vreau să citesc siropoasa Poveste despre două oraşe…
– Taci şi închide-i! m-a repezit el.
– Bine, fie! Nu trebuie să fii atât de ursuz, să ştii.
– Acum, spune-mi la ce te gândeşti, a şoptit el.
– Vrăji, magie, poţiuni, mături, baghete, am început eu a enumera tot ce îmi trecea prin cap. Când tânărul mi-a dat de veste că puteam deschide ochii, am văzut un exemplar vechi, gros şi prăfuit intitulat Ordinul Phoenix.
– Harry Potter? Serios? am zâmbit eu triumfător, amintiri legate de copilărie strecurându-se în mintea mea.
– Asta ai cerut, Ebony. Acum este vremea să uiţi de toată durerea şi e vremea să trăieşti o viaţă plină de magie. Mă rog, măcar pentru câteva ore…
– Pot să fiu cine vreau eu? am întrebat fericită, ca un copil mic în dimineaţa de Crăciun când e gata să-şi primească cadourile.
– Ăsta este unul dintre avantajele cărţilor! mi-a răspuns el cu un zâmbet duios şi mângâietor. Acum trebuie doar să o deschizi.
Când am auzit acestea, am început să deschid cu grijă cartea, simţind deodată cum mă absoarbe, în timp ce dâre de lumină ţâşneau afară din ea, iar ceea ce păreau a fi nişte liane sclipitoare se înfăşurau în jurul braţelor mele. Atunci, mi-a străbătut un gând mintea.
– Stai! Când te voi mai vedea? Tu de ce eşti aici? am strigat, sperând că voi avea suficient timp pentru a-i auzi răspunsul.
– Ebony, eu sunt aici doar pentru că tu ai vrut asta. Doar că ăsta este încă un lucru pe care nici nu l-ai ştiut, a zâmbit el ştrengar, nota de sarcasm din glasul lui fiind evidentă.
– Atunci în ce carte te voi găsi?
– Gândeşte doar la nişte instrumente mortale, nefilimi şi un tip al naibii de arătos, cu un păr de invidiat, care cucereşte toate fetele şi ucide toţi demonii ce-i ies în cale. Sigur o să mă găseşti! a nechezat, zâmbind superior.
– Pot măcar să îţi ştiu numele? am zâmbit inocent.
– Jace, Jace Wayland. Pericol e al doilea prenume, a surâs sigur pe sine. Apropo, nu uita dacă alegi cartea aceea să aplici pentru a fi iubita mea. Poate că ai vreo şansă…
Şi cu asta am dispărut. M-am trezit la Hogwarts, împreună cu Harry şi Ron, încercând să-l oprim pe Cap-De-Mort, pentru încă odată, făcând vrăji, poţiuni şi urându-l pe Plesneală.
– Trezeşte-te!
Am fost atât de zăpăcită şi de luată prin surpindere încât m-am trezit dintr-o dată pe covorul pufos de lângă patul meu, în care stătea mama cu un zâmbet ironic pe buze şi cu o sprânceană arcuită. Mi-a luat ceva timp până să fac conexiunea şi să realizez că eram din nou acasă, fără dâre de sânge în jurul meu şi, spre nemulţumirea mea, fără nici un blond fermecător pe o rază de un kilometru.
– Bună dimineaţa, rază de soare! mi s-a adresat mama sarcastică. Observ că nu renunţi nicicum la cititul pe întuneric de la miezul nopţii, domnişoară, a scuturat ea din cap. Ce mă fac eu cu tine?
Dar eu nu o mai băgam în seamă. Trebuia să continui să străbat labirintul care era viaţa mea şi să nu mă mai las doborâtă, iar, atunci când simt nevoia, să pătrund din nou în lumea cărţilor. Ea era universul la care visam. Era prietena mea care îmi lua şi îmi distrugea toată durerea, portiţa mea de evadare, întrerupătorul care, odată stins, curma toată suferinţa, puntea care mă ducea spre blondul cu accent irezistibil. Era terapia mea. Şi nimeni nu putea schimba asta. Nici măcar ceea ce se află la capătul acestui labirint.
-Sfârşit-
