Sunt unul dintre puţinii care vorbesc deschis despre situaţia mass media. Despre greutăţile din spatele editării unei publicaţii, fie că este online sau print. Despre problemele pe care le are un radio sau o televiziune. Şi când spun probleme, mă refer la cele de natură economică, în primul rând.
Pentru că mass media este organizată pe principiul unei activităţi economice, la bază, însă trebuie să adere şi la nişte norme deontologice privind informarea publicului. Iar aceste norme sunt tot mai des doar o “fata Morgana”.
Am vorbit întotdeauna deschis despre problemele “din spatele” mass media. Pentru că eu consider că nu e corect să porneşti de la premisa că oamenii trebuie minţiţi (aşa cum fac mulţi alţi colegi).
Într-o postare din octombrie 2010, “Să nu teoretizăm: realitatea e dură”, spuneam că “e uşor să teoretizezi de pe tuşă că presa e vândută, cumpărată, aservită etc”:
“E uşor să teoretizezi de pe tuşă, că presa e vândută, cumpărată, aservită etc etc. Dar nimeni nu abordează problemele reale ale presei. Tocmai de aceea mi-a plăcut ce a scris Petre Barbu, senior editor la revista Forbes România. El a spus-o pe şleau că, la nivel naţional, unde publicaţiile au alt potenţial economic (şi, implicit, putere!), nu precum cele de la nivel local, există fenomenul “cumpărării” unor servicii colaterale, prin intermediul cumpărării de publicitate. Din simplul motiv că banii din bugetele de publicitate sunt mai puţini decât nevoile de existenţă financiară a mass media. Şi, în acest mod, apar compromisurile”.
Sunt unul dintre cei care spun deschis că în spatele unor contracte de publicitate pot sta şi anumite înţelegeri de “protecţie” a societăţii care îşi face reclamă. Şi vă spun o chestie: cei care vă spun contrariul, mai ales la nivel local, vă mint! Cred că sunt singurul care, la un anumit moment, am scris ceva negativ despre o societate care avea publicitate la mine pe site. Nu vă dau cazul concret, că nu are importanţă…
Păi, gândiţi-vă logic: mass media funcţionează ca o afacere, cu venituri şi cheltuieli. Mai ales acum, când suntem în criză, cine riscă să-şi piardă relaţia cu un client care îşi face publicitate la el (şi, implicit, îi dă bani pentru asta)? Cine se apucă să facă investigaţii care implică un anumit client care îşi face publicitate la el? Nimeni…
Ştiu, teoria e frumoasă: obiectivitatea presei. Însă, să nu ne minţim! Nu există obiectivitate 100%! Toţi ştiu asta, dar puţini o spun. Singurul lucru care se poate pune în discuţie este ca procentul de obiectivitate să fie cât mai ridicat. Adică, organul de media să nu facă sluj anumitor interese.
Şi dacă credeţi că la “alţii” e altfel, că “aleargă câinii cu colacii în coadă”, am să vă dezamăgesc. Iar cel mai proaspăt exemplu în acest sens este o anchetă a celor de la Kamikaze, apărută chiar azi sub titlul “RMGC, lobby de 191.000 USD în presa americană. Efectul: Bloomberg i-a desfiinţat pe oponenţii proiectului”, în care publicaţia citată dezvăluie sumele pe care RMGC le-a plătit spre presă şi jurnalişti, pentru a avea o atitudine pozitivă faţă de “proiectul Roşia Montană”. Şi dacă credeţi că subiectul vorbeşte doar despre ceea ce s-a întâmplat în presa occidentală şi cum s-a făcut “lobby” pe lângă publicaţii şi jurnalişti, vă înşelaţi! Se aduc în discuţie inclusiv cazuri din România, cu articole apărute iniţial pe site-uri, dar care ulterior AU FOST SCOASE (cu dovezi!)! Pe ce considerente? Vă las pe dvs să ghiciţi!
Şi dacă o să-mi arătaţi un site/ziar tipărit/revistă/televiziune/radio care să zică ceva negativ de proiectul “Roşia Montană”, în condiţiile în care apare publicitatea celor de la RMGC, aveţi un premiu de 1000 de euro de la mine! Dar n-o să găsiţi… Pentru că în joc sunt sume mari.
Şi aici este avantajul, în acest caz, al multitudinii organelor de media. Chiar dacă cineva şi-ar propune, e foarte greu să cumperi tot ceea ce înseamnă mass media. Şi atunci, vor exista voci şi articole care vor relata obiectiv anumite probleme. Ăsta e unul din avantajele democraţiei şi a multitudinii surselor de informare.
